Nu pot fugi de ea… De vară mă pot ascunde pe fundul mării sau în vârful muntelui, de iarnă pot fugi cu viteza schiului pe o „pârtie neagră”, de primăvară nu vreau să fug, ba dimpotrivă o caut, însă de toamnă nu am unde mă piti. Toamna e pretutindeni, chiar și în casă e toamnă. De fapt nici nu vreau să mă ascund de ea. Îmi place toamna, cu cenușiul, umezeala și depresiile ei, cu soarele palid și miile de nuanțe pe sus și pe jos. Și toamna îmi mai place ceva, îmi place să mor.
Poate că toamna murim toți câte puțin, ca un antrenament pentru marea renaștere.
E ciudată și ușor masochistă plăcerea pe care mi-o aduce zbaterea asta. Toamna mă doare fiecare gând, fiecare amintire, și culmea este că toamna este făcută pentru a reînvia amintiri și pentru a da naștere celor mai chinuitoare gânduri. Și mai mult de atât, fiecare toamnă poartă cu ea memoria celorlalte toamne de frământări. Uneori durerea e atât de intensă încât trece în plan fizic. Purificare, renaștere… Am considerat întotdeauna toamna ca fiind început de an…. Meteahnă de actor la început de stagiune. Dar nu e numai pentru câ începe ceva ci pentru că simt cum ceva se încheie. Poate alergarea nebună. Brusc, toamna îmi face loc să mă apropii de mine, să mă regăsesc. Nu pot pleca pe un nou drum cu povara acumulată și astfel toamna mă ajută să dau jos din balast.
Eh, da, așa mă sinucid eu în fiecare toamnă…
Sursa foto: arhiva personală
POSTLUDIU:
file din călin 
Ce bine ca spaima pericolelor nascute de lepre nu poate ucide artistul din tine!
– Copii, care dintre voi poate sa-mi spuna pana cand au ramas in Rai Adam si Eva? intreaba profesorul-preot.
– Pana la venirea toamnei, raspunde Bula.
– De unde stii?
– Mai devreme nu se coc merele…
sint nascuta toamna ( Scorpion pina in adincul oaselor). De ani prea multzi – ma simt cel mai vulnerabila toamna. – este cumva propriul meu „calcii al lui Achile”. De vara shi iarna – nu imi pasa, ptr ca nu imi plac extremele, nici macar in vreme. Primavara – nu o mai caut, o urasc, cu tot mirosul ametzitor de pamint reavan shi promisiunile de renashtere shi noi inceputuri. Toamna insa… toamna vine cu mixed feelings. Pe de o parte, inca mai cred, contrar oricarei logici, ca pot cumva, in mod miraculos, sa ma schimb pe mine sau viata mea – de ziua mea. Ma opresc inainte de a incepe o tirada despre mine (by the way, sint o incurabila egoista – mea culpa).
Sint ceea ce ash numi „The accidental patriot”. ( dupa un film favoit, „The Accidental Tourist” – care este o ecranizare dupa una din aut mele favorite Anne Tyler, deshi romanul fav al ei este „Back when we were grownups” ). Contrar oricarei logici, simt ca trebuie sa vin. Deja dupa a prea multa oara de revenit in tzara, shtiu ca nu o sa gasesc ce caut. Stiu ca dorul meu de Romania o sa fie cu atit mai arzator cind o sa fiu in romania – ptr simplul motiv ca imi e dor de un loc care nu mai este, o tzara care nu mai e, shi oameni care nu mai sint. Am ajuns la concluzia ca mi-e dor de „ACASA” – shi din nou ma lovesc de abstract – nu am avut nicioadata, nici acum nu am, orice apropiat de ceea ce simt ca „ACASA” este. Am ajuns la ideea ca „ACASA” este o utopie, asha cum sint majoritatea lucrurilor pe care le cautam in viata.