Invidia

Dintotdeauna am crezut că ceea ce simt atunci când mă aflu în fața succesului unui semen de-al meu este o formă de invidie, chiar dacă nu mă simțeam „înciudat” sau „necăjit”. Foloseam termenul ăla de „invidie constructivă” dar nu mă întrebam niciodată cum ar putea patima să aibă o formă constructivă. Da, într-adevăr, nu am simțit niciodată să omor pe cineva din ciudă pentru succesul său, dar simt aproape mereu ceva în genul „Heeei, vreau și eu! De ce numai tu?”

Niciodată nu am avut acest sentiment față de Bănel Nicoliță, asta pentru că nu mă interesează fotbalul, prin urmare nu pot pretinde că „vreau și eu”. De asemenea, nu am avut niciodată, acest sentiment față de un prezentator de știri meteo. Așadar invidia are legatură cu aspirațiile mele. Este mai mult o conștientizare brutală a dorințelor mele ascunse și neîmplinite. Este un sentiment constructiv și nu are nicio legatură cu invidia. De fapt nu succesul celui din fața mea îmi trezește acel sentiment ci starea sa de bine, ceea ce dovedește că empatizez cu respectivul prin urmare nu am o atitudine negativă. Păi nu? Atunci când nu empatizez înseamnă că nu aș vrea să fiu vreodată în pielea succesului său, așa că unde e invidia?

În concluzie, acel „vreau și eu” nu se traduce neapărat prin râvna la bunul celuilalt ci poate foarte bine să fie doar un impuls pentru împlinirea proprie. Și oricum am văzut eu că bunul celuilalt de obicei nu prea „ne vine”, pentru că avem măsuri unice.

Pe de altă parte, recunosc faptul că am momente de cârcoteală dar acestea  nu se îndreaptă niciodată împotriva succesului ci mai degrabă împotriva bucuriei meschine, născută din imaginea falsificată a acestuia. E clar?

 

 

POSTLUDIU