A venit Cătă în țară a nu știu câta oară în decurs de cincisprezece ani de când a plecat în Germania. Și a fost tot a nu știu câta oară când ne-am văzut preț de cinci minute promițându-ne că „mâine – poimâine ne vedem la o bere”. Asta se întâmpla acum o lună, adică exact atunci când mi-a spus că mai stă o lună în țară iar eu i-am răspuns că „ohoo, aveeem timp să ne tooot vedem”. Dani este tot timpul în țară iar de trei luni suntem din nou (provizoriu) vecini de bloc. Cu el altfel stau lucrurile: avem timp să ne promitem constant că ne vedem „mâine-poimâine”.
Ni se spunea „trei crai de la rasarit” deși noi stăteam împreună până după apus. Noaptea era de umplutură. Uneori primeam binecuvântarea de a dormi, adică de a veghea, împreună. Vara eram aproape nedespărțiți iar atunci când unul dintre noi pleca în vacanță cu părinții totul devenea o ruină. Am fost complici la descoperirea lumii precum și la imixtiunea inocentă în ordinea rigidă a acesteia. Nu ne-am mulțumit niciodată cu puțin. Sexualitatea infantilă manifestată în fața fetelor aducea la pachet consecințe extreme precum bubele dulci căpătate în urma scăldării demonstrative, precum un dans ritual, într-un lac precum cel al Parcului Moghioroș. Încasarea bătăilor nu era decât un preambul la administrarea lor, uneori unor băieți cu ani buni mai mari. Atacul la pomii fructiferi din curțile de la periferia în care ne-am trăit copilăria deveneau o banalitate în comparație cu marea lovitură dată serelor de roșii IAS. Chiar și foarte obișnuitul și ridicolul obicei de a sustrage corespondența din cutiile de scrisori era tratat în mod opus prin livrarea de corespondență sub formă de manifeste anti-sistem. Descoperirea câmpiilor, apelor și codrilor din vecinătatea Bucureștiului era o activitate de cucerire ci nu de agrement. Nu aveam limite. Poate că am consumat tot timpul, cu excepția acestor câteva reprize sporadice de câte cinci minute…
Natura are grijă să ne separe la timp pentru a ne forma ca indivizi. Precum puii de fiară, am crescut împreună și ne-am format separat. Nu îmi dau seama dacă am devenit adulții spre care tindeam în proiecțiile noastre infantile dar știu că suntem demnii urmași ai copiilor ce am fost.
Sursa foto: arhiva personală
POSTLUDIU:
file din călin 