Cu ascensorul pe orizontală

Am stat șapte ore în trafic. Să ne întelegem: 7 ore doar în mașină, 7 ore din 12.  Bine că nu am fost singurul. Alături de mine încă vreo câteva sute de mii de oameni cu înfățisare de maidanezi. Fie că aveam sub fund un Land Rover, un Tico (ăsta sunt eu) sau scaunul rigid al unui autobuz, toți căpătasem aceeași figură. Când ajungi să trăiești asta aproape în fiecare zi nu te mai ajută nici mp3-ul, nici radioul, nici măcar propriile gânduri, pentru că singurul scop este să scapi odată din menghina aia. Mi-am amintit astăzi că atunci când  eram puștani am descoperit cel mai original mod de a ne strecura în intimitatea vecinilor  noștri, am descoperit mersul pe lift, adică pe cabina liftului. Zile întregi am făcut asta, urmărind prin găurile de aerisire laterale ale liftului „prestațiile” deseori bizare ale pasagerilor. Descoperirea altor personalități la oameni cu un comportament social banal era un spectacol fascinant. Asistam la adevărate one man show-uri cu dans, muzică și monologuri teatrale. De neimaginat ce pot face oamenii într-un lift cu oglindă. Printre acei oameni erau și părinții, frații și surorile noastre. Devenise un drog, devenisem dependenți de mersul pe lift și de spionarea oamenilor. Senzația de funny era dublată de bucuria riscului. Țin minte că într-o seară pe la ora nouă am hotărât să mai „luăm” un „subiect” și apoi să mergem acasă. Liftul a fost chemat la parter, în el s-a urcat o domnișoară cam stăpânită, deci neinteresantă care ne-a dus la etajul… zece. Am uitat să vă spun că îmbarcarea și debarcarea le făceam  pe ușa de la etajul superior etajului la care era oprită cabina liftului, folosindu-ne de cheie tubulară triunghiulară sau  de un instrument numit „gheară” :D. Prin urmare, în cazul de față nu mai exista un etaj superior, așadar nici „peron”. Am stat acolo preț de o oră juma’ fără ca cineva să mai cheme liftul. Pe lift existau un ștecher și o tastatură asemănătoare cu cea din lift dar nu îndrăzneam să ne băgăm degetele prin ele de frică să nu rămânem cu adevărat blocați apoi să strigăm după ajutorul care ar fi venit la pachet cu urecheli și șuturi în fund, deci ne-am hotărât să așteptăm, și bine am făcut pentru că în cele din urmă salvarea a venit de la un vecin care iși scotea câinele la plimbare la ora târzie (sau mai degrabă de la câinele care o fi cerut la pipi a venit salvarea!?). Ajunși la parter, înainte să evadăm din temnița noastră provizorie am îndrăznit totuși să încercăm a afla ce e cu tastatura și cu ștecherul care ne-au zâmbit  permanent de sub nas și am descoperit că dacă scoteam acel ștecher și îl băgam rotit la 180 de grade ne puteam folosi de tastatura de lângă el și astfel aveam… DAAA, AVEAM COMANDĂ DUBLĂĂĂ! Și iată upgrade-ul nostru. Începând din acel moment nu numai că spionam dar aveam și posibilitatea să ne jucăm de-a Dumnezeu. Sărmanii oameni dădeau o comandă iar noi o deturnam punându-i astfel în cele mai caraghioase situații, determinându-i în cel mai bun caz să își piardă răbdarea și să coboare din lift, dar deseori  îngrozindu-i, făcându-i să strige sau să plângă, blocați între etaje. Devenisem niște mici zei sadici, ajungând  să anulăm bucuria acelui minut de defulare din cutia cu oglindă. De fapt aici am vrut să ajung. Mă gândeam că dacă mașinile ar beneficia de o tehnică mai avansată de ghidare și astfel nu am mai avea nevoie de geamuri, ne-am putea dezlănțui în orele alea pe care le petrecem în trafic și poate că am suporta mai ușor captivitatea și compania celorlalți zombie. De avut însă în vedere faptul că portbagajul este o ascunzătoare perfectă pentru niște draci de copii  pregătiți în vremurile noastre cu camere video și gata să posteze pe youtube.

Este frustrantă staționarea în trafic ore în șir, expuși precum peștii în acvarii, fără să putem băga un deget în nas la semafor.

Mda…de aceea mi-am amintit de povestea cu „mersul” pe lift.

PS: Nu pot omite a mărturisi  că  în cele din urmă am mai avut un upgrade al jocului nostru și anume deplasarea pe contra-greutate …adică pe blocul ăla de beton care merge în contrabalans cu cabina liftului. Dar din păcate avântul ăsta cu care am ajuns să cucerim teritoriul a omorât poezia. Uitasem de oamenii din lift, nu ni se mai păreau funny. Acum vedetele eram noi.

POSTLUDIU: