Se afla la spovedania din postul paștelui chiar in joia mare. În întunericul așternut peste curtea micuțului schit din chiar centrul orașului puteai distinge, printre zecile de arbori si flori, cateva siluete ciudate, unele adunate în smerite îngenunchieri altele contopindu-se cu zidul micuței bisericuțe sau susținând, aidoma unor cariatide, structura corpului de chilii.
Încărcătura de stări și emoții specifică acestui moment îl făcea ca în fiecare an să aleagă joia mare pentru mărturisire, rezervându-și chiar ultimul loc din capătul rândului. Părintele său duhovnic acceptase de mult acest tipar și, având în vedere că în ciuda orei târzii încă mai erau enoriași în așteptare, îl rugă pe el să încuie poarta mare și îl așeză ca păstrător al cheilor cu misiunea de a înlesni ieșirea din mănăstire a celor gata spovediți.
După încă vreo două ore curtea schitului se goli de mireni făcând loc viețuitorilor lăcașului care se regrupau într-un colț precum un grup de elevi după orele de curs.
O singură persoană sub patrafir și gata, urma să îi vină rândul.
Deodată în încuietoare se răsuci o cheie, poarta grădinii se deschise și în curte își făcu intrarea părintele stareț. Lui Herman îi trecu pentru un moment prin minte că prezența sa acolo, la acea oră târzie, va părea nepotrivită. Mai nepotrivit fu faptul că din reflex se retrase după o tufă de tuia. Starețul încuie poarta în urma sa, făcu doi pași, apoi cu un gest artistic își ridică rasa peste genunchi și fredonând un soi de saltarella, execută o serie de cabriole a la Charlote pe toată lungimea aleii ce îl despărțea de grupul de călugări. Odată ajuns în mijlocul lor se porni să le vorbească nedeslușit dar cu vizibil entuziasm. Surpriza a fost atât de mare încât Herman nici nu văzu când femeia ieși din biserică îndreptându-se spre poartă ci se trezi abia când aceasta începu să apese fără succes pe mânerul închizătorii. Se repezi instantaneu, îi descuie amabil și, parcă săgetat în ceafă, avu tentația de a o urma. În următoarea secundă vocea parintelui său duhovnic îl făcu sa se întoarcă. Încuie poarta și porni spre biserică. Înainte de a trece pragul apucă să arunce o privire către grupul de monahi care acum devenise statuar. Starețul redobândise acea platoșă impenetrabilă de sub care părea că nu poate răzbate nici predica liturgică.
Deschise îndreptarul pentru spovedanie pe care își marcase conștiincios toate păcatele înfăptuite de la ultima spovedanie. Prefera metoda aceasta pentru a nu îi irosi timpul părintelui. Aruncă o privire fugară asupra listei și se opri o clipă asupra unui paragraf. Scoase un mic pix telescopic din reverul buzunarului și fără să ezite îl șterse din listă.
“Am jucat (adică daca am dansat? de întrebat) și am mers la discoteci și alte petreceri anormale – (de fapt am dansat cu diferite ocazii, pe scenă sau acasă, în cluburi ca divertisment – tot un fel de discoteci – și la petreceri – de întrebat părintele ce înseamnă anormale)”
file din călin 